Să adoptăm propuneri, în aşa fel încât violenţele din Parlament să nu se mai întâmple

Asa arata titlul unei stiri. Iar asta arata ca incepe sa le fie frica. Si cum sa nu le fie? Unde ati vazut voi om nevinovat caruia sa ii fie frica?

Azi ma intreba un coleg daca am participat la protestul de zilele trecute si daca voi participa la urmatorul. Nu, nu am participat la niciun protest. Pentru ca intotdeauna s-au furat protestele. De la Colectiv incoace cel putin. De ce nu am fost? Pentru ca nu vom rezolva nimic scandand lozinci si atat. E ca si cum vine colindatorul la usa ta, canta de mama focului sperand ca ii vei deschide si ii vei rasplati efortul, dar alegi sa tii usa inchisa. Ce ai de pierdut? Cine te obliga sa ii deschizi usa? Nimeni! Asa si cu protestele astea… Cainii latra, ursul merge.

Nu caut sa instig pe nimeni la nimic. Nu caut sa invrajbesc si sa seman furtuna. Dimpotriva.

Dar, in conditiile in care ei vor fi lasati sa faca ce vor, vom ajunge sclavii lor de-adevaratelea. Daca acum astia ne iau 40% din ce castigam, peste cativa ani vom ajunge sa ii rugam noi sa nu ne ia mai mult de 60-70%.

Deja ne indrumam copiii sa fuga din tara. Nu sa plece. Sa fuga. Peste cativa ani ii vom implora. Pentru ca ne va durea sufletul sa stim ca se vor chinui cum ne-am chinuit noi.

Dar, pentru moment, m-a bucurat articolul asta. Pentru ca eu am inteles ca incep sa se teama. Si e de bine 😉.

Dodo

Despre utopie

Citesc blog de cativa ani. Nu pot spune ca am citit vreun articol prost, de regula cine isi deschide blog are ceva de spus / scris, si o face bine. Sunt abonat la cele pe care le gasesc cu adevarat interesante, iar in ultimul timp, de cand sunt si eu detinator de blog propriu si personal (ce-mi place cand imi spun asta in gand 😂), ma si inspir din unele articole, fara a face insa plagiat sau alte mizerii care nu ma caracterizeaza.

In ultima vreme, pe unul din blogurile cu pricina, citesc tot mai multe articole despre amante. Da, amante. Unele scrise de barbati, altele de femei. Unii sunt partinitori, altii critica vehement.

Eu fac parte din categoria celor care au o problema legata de amante si amanti. Probabil sunt defect din nastere si ceva in ADN-ul meu nu functioneaza in parametri normali (mi s-a spus ca monogamia nu este trasatura umana, dimpotriva😡). Critic vehement aceasta alegere a omului de a cauza suferinta gratuita si nemeritata.

Buun. Una din doamnele care scriau pe acel blog lauda in gura mare pozitia de amanta pe care o avea. Ca a cunoscut adevarata fericire, ca iubeste pana-n maduva oaselor, ca e pe dincolo si dincoace… Si stateam si ma intrebam ca prostul… Oare femeia asta nu realiza ca e a cincea roata de la caruta? Ca barbatul ala pe care ea il saruta cu foc pe buzele dulci si moi, tocmai isi bagase acele buze, cu doar cateva ore inainte, in locurile pe care soarele nu le vede niciodata ale nevestei? Oare nu realiza ca omul ala mintea atunci cand ii spunea „intre mine si bestia aia nu mai exista nimic” ? Oare nu realiza ca se va trezi intr-o buna zi in aceeasi postura in care se afla nevasta aluia azi?

Barbatul ala care accepta rolul de amant (ca sunt si agarici din astia destui) nu realizeaza ca asa cum frumoasa lui amanta isi minte sotul sau iubitul acasa, il poate minti si pe el, cu aceeasi dezinvoltura si zambet larg?

Oare niciunul din ei nu realizeaza ca de fapt sunt folositi? Mintiti? Manipulati si prostiti?

Oare cum s-or simti de sarbatori? Atunci cand el e cu nevasta si familia iar ea isi roade unghiile de ciuda in casa? Atunci cand ea e bine-mersi pe partie cu sotul si copiii, iar el se uita letargic la TV, la un pas de depresie?

Una peste alta, amanta traieste intr-o utopie. La fel ca si amantul.

Si poate ca nu ar avea prea multa importanta. Dar alegand sa minta, sa insele, sa tradeze, ranesc suflete care nu merita asa ceva. Sau ce, credeti ca cei tradati nu isi dau seama ca ceva nu e in regula? Si ca sticla lor cu rabdare nu se va goli intr-o zi? Si cat va dura pana cand un nenorocit isi va apuca sotia de grumaz si o va scutura ca pe o carpa? Cat va dura pana o nenorocita va plonja de la etajul 10? Cat va dura pana cand un nenorocit isi va pune streangul de gat? Sau ce, ramanem la ideea ca „noua nu ni se intampla asa ceva” ? Adevarul e ca este mai comod sa credem asta. Sau ca faptele noastre sunt indreptatite. Uitam, insa, ca actiunile noastre ne definesc ca oameni. Indiferent cat de frumos ne-am imbraca sau cu cata spoaiala ne-am da pe ochi.

UTOPÍE, utopii, Teorie fantezistă, care preconizează o organizare ideală a omenirii, fără să țină seama de legile obiective de dezvoltare a societății.

Dodo

Despre lene

Citeam zilele trecute o postare pe facebook. Despre asistatii social si maldarul de bani directionati catre ei. Si am simtit cum ma iau caldurile…

Nu sunt chiar la curent cu ce nazbatii fac astia smecheri sub indrumarea craiului de Teleorman, dar am inteles ca ajutorul social acordat este de 500 de lei pe luna (insumat, neinsumat, bla bla bla).
În condițiile Legii nr. 416/2001, familiile și persoanele singure au dreptul să primească un venit minim garantat ca formă de asistenţă socială. Nivelul lunar al acestui venit se raportează la indicatorul social de referință (ISR – al cărui cuantum este de 500 de lei).

Pai stai asa… De ce? Ok, eu sunt de acord ca sunt atatia amarati si nevoiasi care fara voia lor au ajuns asistati sociali, dar cred ca era fair-play pentru toata lumea daca aceste ajutoare s-ar fi acordat dupa niste criterii clare, justificate! Alocatia unui copil este infinit mai mica! Pensiile unor oameni care au muncit de-adevaratelea vreo 30 de ani, poate si mai mult, sunt mai mici, egale sau cu foarte putin mai mari decat ajutorul asta social! De ce incurajam lenea?

Preferam sa ne rugam pentru ploaie in loc sa irigam pamantul! Preferam sa muncim cu ziua in loc sa ne angajam, preferam sa mancam pensiile alimentare ale copiilor, pensiile parintilor si ale bunicilor, alocatiile, in loc sa ne cautam un serviciu! Si statul favorizeaza fenomenul asta! De ce?

Acum cativa ani ma aflam cu fratele meu la tara. Ne chemase tata sa il ajutam la camp. Dupa prima zi, in care am tras ca eroii, nu mai eram in stare nici sa mancam. Am decis ca ziua urmatoare, in drum spre camp, sa oprim si sa luam cativa oameni cu ziua. Vazusem destui in fata magazinului seara, tineri, in forma, buni de munca.

Ajungem, dam binete (ca altfel se uita toti ca la urs la tine), si venim cu propunerea. 50 de lei pe zi si mancare. Acceptabil, gandesc eu. Am avut surpriza sa fim refuzati. Cand am cerut explicatii, ni s-a raspuns asa: „primesc ajutor 250 de lei pe luna si stau degeaba. Plus alocatia copiilor, plus pensia babei. La ce bun sa-mi prajesc eu pielea in soare, cand pot sta colea la umbra, mai o bericica, mai o tuiculita, si gata ziua!”

Altul ne face si zgarciti. „Lilu da 80 pe zi, mancare, bautura, cafea si tigari! E cam putin ce dai mata!”

Imi vine sa il iau la pumni. Simt cum mi se urca tot sangele in cap de furie si indignare. Cum vine asta? Pe langa faptul ca, daca nu primesti ca un parazit ce esti, alocatia copiilor, pensia maica-tii si ajutorul de la stat, mori de foame, ai si pretentii?!? Eu iti dau de munca, iar tu strambi din nas?

Ne uitam la ei mirati. Erau tineri, de-o varsta cu noi… si asteptau para malaiata… Probabil si noi am fi asteptat, daca eram in papucii lor. Dar, dincolo de toata polologhia asta cu „statul te vrea prost. Si lenes”, noi putem alege daca sa ramanem lenesi sau nu.

In conditiile in care noi alegem sa ne rugam pentru ploaie in loc sa udam pamantul (s-a putut aduce apa pe ogoare acum 2000 de ani, se poate si acum), suntem lenesi.

In conditiile in care alegem sa aruncam ceva stricat in loc sa reparam, suntem lenesi.

In conditiile in care alegem sa asteptam ajutor social in loc sa ne cautam de munca, suntem lenesi.

In conditiile in care alegem sa traim ca lipitorile din beneficiile si munca altora, suntem lenesi.

Nu suntem din neam sau nastere asa, insa devenim asa. Din cauza parintilor uneori, dar mai ales din cauza unui sistem care ne permite sa devenim lenesi.

Nu voi termina articol. Pentru ca tocmai m-a lovit lenea…

Dodo

Despre azi

Te privesc de la departare. Prin puhoiul de oameni care tranzita peronul garii, tu te faceai remarcata prin simpla ta prezenta acolo. Aveai emotii. Iti roteai privirea nelinistita…Va veni? Ma observi cum incercam sa ma furisez aproape de tine, si ti se lumineaza chipul. Ma imbratisezi fericita. Nu pot privi in alta parte. Ma captezi cu totul, ca un magnet. Nu mai tin minte ce purtai in acea zi, nu tin minte decat zambetul tau fermecator si ochii care mi-au furat sufletul. Ma iei de mana si ne indreptam spre bulevard. Radem, rasul tau este molipsitor. E prima data dupa foarte mult timp cand imi rade si inima. Palavragim ore in sir, ore care trec atat de repede… As fi vrut ca timpul sa se opreasca in loc atunci. Iar noi sa strabatem lumea intr-o eternitate a noastra si intr-o clipa a lor…

Azi imi aduc aminte mai mult decat oricand de acea zi. Pentru ca azi, intr-o dupa-amiaza de august, mi-ai facut inima sa rada. Mai mult decat ieri, mai putin decat maine.

Dodo

Despre perdanti

Perdanti. Pierzatori.

Am specificat, cu scuzele de rigoare, in cazul in care mai sunt totusi persoane care nu inteleg sensul cuvantului.

Zilele astea au avut loc probele eliminatorii in vederea sustinerii examenului de admitere la una din institutiile statului. Unii stiu cu ce se mananca asta. Candidatii au avut sansa sa arate pentru ce s-au pregatit in ultima perioada. Cum era si cazul, nu toti au avut sansa de a fi declarati admisi.

Emotii, stress, oboseala, toate acumulate in cateva luni. Parintii isi rodeau unghiile pe la portile institutiei, candidatii in salile de examen.

Toata lumea se astepta ca odrasla lor sa iasa victorioasa pe portile institutiei, normal, nu? Insa s-a intamplat o chestie mai putin obisnuita, cel putin asa mi s-a parut mie… Cel putin nu am mai auzit in ultimii ani despre asa ceva… Aproape toti candidatii de azi au fost declarati respinsi. Indignare, rabufniri, lacrimi, dezamagire, nimeni nu intelegea de ce, cum, etc… Motivele mai putin conteaza.

Ceea ce conteaza este ca viata merge inainte. Si ca perdant nu este cel care a pierdut azi, dar se gandeste sa mai incerce o data si se repliaza maine, ci acela care se lasa pagubas si nu invata sa se ridice de jos.

Eu am fost un pierzator. Am pierdut o data, am ramas jos si nu am incercat din nou. Acum ma gandesc uneori, cu repros, ca nu trebuia sa renunt la visul meu de atunci. Si ca trebuia sa incerc inca o data. Si inca o data.

O batalie pierduta nu inseamna un razboi pierdut.

Dodo

Despre insomnii

Boala grea… Vierme nenorocit, care te face sa te rasucesti pe toate partile, sa numeri punctele imaginare din tavan pe intuneric si sa numeri sughiturile betivului din fata blocului… Asta e insomnia.

Ma zvarcolesc de vreo trei ore. Am creponat asternutul sub mine. Genunchiul ma sacaie, umarul ma injunghie, parca si varicele imi sugruma piciorul in noaptea asta cu mai multa forta decat de obicei. Curg apele pe mine. Ce naiba? Am fereastra larg deschisa! Fac un dus. Fumez o tigara. Inca una. Si inca una. Ma uit la ceas, este trecut de miezul noptii. Ce tampenie! Trebuie sa fiu in picioare peste nici patru ore, iar insomnia asta nenorocita imi tot da tarcoale…

Incerc in zadar sa adorm. Indienii de vis-a-vis au pofta de fotbal si chicoteli. Nu le ajunge. Au pornit manelele. Mai dormi…

Atipesc, intr-un tarziu… Incep sa visez, dar tresar speriat. Iar am cosmaruri. Si reusisem sa le izgonesc o perioada… Cumetre, nu ai nicio sansa. In noaptea asta, clar, nu. Culmea e ca tot corpul meu isi doreste somn. De la unghia de la picior pana la ultimul fir de par din cap. Dar mintea mea are planuri. Alte planuri.

Insomnia este un vierme nenorocit care scotoceste prin tine ca prin sertarul cu sosete. In nemernicia lui tine sa readuca in minte si durerile cele noi si cele vechi. Ce? Ati intalnit vreun insomniac care sa nu sufere de ceva?

Gata, mintea incepe sa cedeze. Ma cuprinde toropeala. Este liniste si racoare. Cred si eu, este ora 03:30. Peste o jumatate de ora trebuie sa ma trezesc. Abia astept!

Dodo

Despre tine

Esti primul gand de dimineata. Imaginea pe care o am in minte inca inainte de a deschide ochii. Iti caut obrazul. Ador sa iti mangai obrazul cand dormi. Cand imi simti palma pe obraz tresari. Deschizi ochii, zambesti si te intinzi ca o pisica.

– Pun de cafea?

Iti intinzi bratele si ma iei in brate. Iti lipesti obrazul de al meu.

– As mai dormi… Macar zece minute… te rog, e sambata…

In timp ce ies din dormitor, te privesc. Ai adormit la loc. Stiu insa ca imediat ce vei simti mirosul de cafea vei veni tiptil in bucatarie.

Pregatesc cafeaua, pun apa la fiert si intru rapid in dus. Ma privesc fugitiv in oglinda, in timp ce ma barbieresc. Pentru o fractiune de secunda, sunt atent la trasaturile fetei. Parca acum un an eram mai batran… Se implinesc noua luni de cand nu mai fumez. O fi din cauza asta? Imi aduc aminte de tata. A fumat ca un furnal. Cand s-a lasat parca a intinerit cu 5 ani…

Cand ne-am mutat in apartament am hotarat sa nu mai fumam in casa. In toamna care a urmat ieseam pe balcon la fumat, si parca nu ne mai induram sa plecam de acolo. Ajunsesem sa fumam mai mult. A venit iarna, ieseam pe balcon, trageam doua-trei fumuri si intram inapoi in casa sughitand de frig. Eu m-am ales cu o raceala zdravana si am realizat cat de idiot sunt. Pentru cateva fumuri ajunsesem sa cheltui pe tratament mai mult decat cheltuiam pe tigari. Gata! Ne-am lasat impreuna. Uneori, seara, cand ne intalneam in bucatarie dupa o zi de munca, cautam din priviri bricheta si scrumiera. Dar ne trecea repede. O cana de ceai cald rezolva problema. Acum eram mandri. Si mai sanatosi. Si parca intinerisem amandoi.

Intri tiptil in baie si imi zambesti.

– Ma primesti si pe mine?

Ma privesti cateva clipe in timp ce ma barbieresc. Te apropii de mine, imi adulmeci ceafa si ma musti usor.

– Inca iti ador parfumul pielii… Dar apa clocoteste demult… Am pregatit eu cafeaua. Te astept in bucatarie.

Te gasesc butonand telecomanda televizorului. Este singurul moment al zilei in care il pornim, mai mult pentru zgomot de fond. Ascultam stirile, in timp ce sporovaim de-ale noastre, vrute si nevrute.

– Buna dimineata, iubito!

Imi arunci cel mai fermecator zambet si imi iesi in intampinare. Sari in bratele mele. Oare ai gasit cadoul de la mine? Azi este ziua noastra. Inca fac pe uitucul. Ma saruti lung, apoi ma impingi usor spre locul meu, langa fereastra, cu gura pana la urechi. Nu l-ai gasit. As fi gasit cutia ravasita pe masa.

In schimb, langa cana mea de cafea gasesc un toc de ochelari. Zambesc.

– Nu sunt de vedere. Insa te gasesc deosebit de atragator cand porti ochelari.

Am mai purtat in joaca ochelarii fratelui meu. De fiecare data parca ma mancai din priviri.

– Si ar fi cazul sa faci si un consult la oftalmolog. Lentilele astea nu au dioptrii. Am observat ca ai ochii injectati cand vii de la serviciu.

Intr-adevar, stau 8-9 ore pe zi cu ochii in monitoare. Si in ultima perioada m-am cam vaitat ba ca ma ustura ochii, ba ca ma doare capul…

Desfac tocul si fac proba.

– Iti vin foarte bine! exclami fericita. Imi vine sa te mananc!!! La multi ani, iubitule!

O sarut. Ma strangi in brate si imi soptesti la ureche.

– Exact ca in prima zi. Sarutul tau ma ameteste exact ca in prima zi…

Nu ai gasit cadoul de la mine. L-am strecurat cu grija aseara in geanta ei. Am impachetat intr-o cutie de ceas un biletel. „Care este primul cadou pe care mi l-ai oferit de ziua noastra?” In spatele ramei foto oferite de tine in urma cu 3 ani sunt doua bilete de avion catre Malta. Concediul nostru. Primul nostru concediu adevarat. Nu stii ca am facut rezervari. Nici macar nu ti-ai planificat concediul.

Astepti cu gura pana la urechi cadoul tau. Dau din umeri, si fac pe suparatul.

– Am uitat complet. Te scot la restaurant in seara asta. Iarta-ma…

Te asteptai la mai multa atentie din partea mea, macar un buchet de flori, ceva…

– Hai, nu fi suparata… Chiar am uitat…

Parca inghiti in noduri cafeaua. Te privesc pe furis si imi vine sa rad.

– Cu fata ai vorbit?

Faci semn din cap ca nu si cauti telefonul din priviri

– Ce uituca sunt… am uitat sa il incarc aseara… cred ca nici nu l-am scos din geanta…

– Sun-o si intreab-o daca vine acasa saptamana viitoare. As vrea sa trecem impreuna pe la ai mei.

Fara chef, te ridici de pe scaun. Te aud ingaimand:

– Cum sa uiti tu tocmai de ziua noastra?…

Deschizi geanta. Ti se lumineaza chipul. Fericita, scoti cutia si ii scotocesti continutul. Pari surprinsa ca gasesti doar un ravas, dar il citesti.

– Care este primul cadou? Rama foto?

Din doua salturi ajungi in sufragerie si dai rama foto la o parte. Alergi inapoi in bucatarie fluturand biletele si strigi fericita:

– Te iubesc rau de tot!!!

– La multi ani, iubito! Mergem in concediu?

Nu mai spui nimic. Te uiti la bilete inca o data, si inca o data. Nu iti vine sa crezi.

– Mergem la Malta? Serios?

– O saptamana chiar! Suna la serviciu si anunta. Luni seara decolam.

Fericirea de pe chipul tau este de nedescris. Ma acoperi cu sarutari, imi repeti intr-una ca ma iubesti si ca este cel mai frumos cadou.

Nu. Tu esti cel mai frumos cadou. Si asa vei ramane in urmatorii 50 de ani…

Dodo